Feeds:
Posts
Comments

Piciorul pasului meu

M-am tot invartit si m-am rasucit si am inconjurat globul o data. Si parca nu mai era atat de mare. Ma simteam bine, ma simteam ocupata, importanta si speciala. Ego-ul meu savura fiecare picatura de zbucium.  Dar la o rascruce mi-a sarit in fata o oglinda. Mai mult lunga decat lata, mai mult veche decat noua, o banala oglinda. M-a intrebat ce vad. I-am raspuns ca doar o aud, e prea banala ca sa o si vad. Abisul era prea adanc si eu nu primisem inca manualul de utilizare a adancimilor. Si am ales sa nu vad.

Doar ca oboseala e cel mai bun prieten. A venit domol si a creat un copac. Sub copac a pus iarba. Prin copac si prin iarba a pus mirosuri de fan si alte mirodenii. In copac a pus frunze si apoi i-a spus vantului sa adie usor. M-a adus de mana la poalele copacului si mi-a soptit sa ascult unduirea vantului. Era atat de simplu si de profund totul… Iar eu inconjurasem globul… pentru ce??

Trezindu-ma, am cautat oglinda. Ma asteptam sa fie orgolioasa si sa plece dupa ce fusesem atat de brutala cu ea. Dar, surpriza… zambea cu gandul. Am rugat-o, tot in gand, sa imi vorbeasca. Voiam sa o vad, nu doar sa o aud. M-a lasat s-o vad. Banala oglinda nu era banala, dar nici speciala. Nici pentru ea nu se inventasera cuvinte… Era intr-un fel… cameleonica. Ca o lunga calatorie fara sfarsit. Umila dar ancorata. Imens de fericita in umilinta. Nu intelegeam atunci cum e asta, dar intuiam ca in curand voi intelege. Creativa si creatoare in aparenta statica… atat de profunda si atat de greu de inteles… si totusi atat de transparenta.

Macar am inteles sa ma bucur de calatorie. Si astfel am rarit pasul si nu am mai inconjurat globul o data. Nu m-am mai invartit, nici rasucit, poate doar in gand cateodata, cand voiam o ghidusie 🙂 Am inceput sa savurez fiecare pas si povestea ritmului lent. Nu mai conta destinatia, cu pasul. Si piciorul meu care insotea pasul.

Am absentat…

… aproape 1 an.

Ce ciudat, ma gandeam… cand am inceput sa scriu pe acest blog motivatiile erau pur egoiste si limitate, desi nu vedeam asta atunci. Credeam ca am ce spune, ca stiu cum sa o spun si ca trebuie sa o spun. Iar acum, abia acum cand am ce sa spun, nu o pot face 🙂 E prea profund totul si nu s-au inventat cuvintele….

asadar mai caut 🙂

 

Partea buna a incercarilor vietii e ca am capatat o detasare sanatoasa. Trecand prin tot felul de intamplari si vazand ca sunt intreaga, sanatoasa, ba chiar mai inteleapta si in mod evident implinita :-), am inceput sa inteleg ca singurul eveniment cu adevarat memorabil si de ne-negociat este moartea. Si daca ma gandesc mai bine, nici asta nu ar fi un prea mare eveniment in sine, ci mai degraba perioada premergatoare mortii, fie ea de cateva secunde sau de zile intregi.

Aparent am devenit lugubra, dar nu e asa. Niciunul dintre noi nu suntem scutiti de o asemenea intalnire, asa ca e mai sanatos sa ne pregatim de pe acum 🙂

Asadar, gandindu-ma eu la aceasta perioada anterioara mortii, am ajuns la concluzia ca as avea doar foarte putine regrete:

– regretul ca nu am trait din plin, constient, fiecare secunda (adica regretul ca nu am gandit mai putin si actionat mai mult)

– regretul ca nu am oferit suficient

– regretul ca lucrurile bune si frumoase pe care le-am gandit despre oameni nu au fost rostite

– regretul ca lucrurile rele si negandite suficient pe care le-am spus oamenilor nu au fost reparate cu altele (sau macar sa fi incercat)

Regretele mele potentiale s-ar invarti asadar in jurul lui “a face”, iar acest “a face” are, in cazul meu, muuuulte in comun cu “a rosti”. Cred ca nu exista o reparatie mai simpla a unei actiuni gresite, sau un mod de a aduce cuiva o bucurie autentica, decat cateva cuvinte rostite din suflet. Nimeni nu are nevoie de abilitati de comunicare pentru a transmite ceea ce sufletul ii spune, dar conform regulii “putin si bun”. Esenta.

Multi dintre noi traim ca si cum moartea nu ne va atinge, sau ca si cum e foarte departe. Traim ca nemuritorii. Doar ca e posibil ca ea sa vina maine, si sa ne gaseasca nepregatiti. Nepregatiti sa lasam toate cadourile pretioase pe care tacut, in timp, le-am strans pentru cei dragi. De ce sa nu incepem asadar sa oferim chiar de azi?? Ce ne retine?

Eu una voi avea o asemenea prioritate pe agenda mea zilnica, si anume sa transmit ceea ce am gandit si simtit bine despre cei din viata mea. Si sunt mai mult decat convinsa ca ma voi confrunta cu o noua provocare: voi descoperi cum marea majoritate a noastra nu vom sti sa primim 🙂

Dar pentru toate exista un inceput, si mersul pe bicicleta se invata cu rabdare si in timp. Lansez asadar provocarea de a impartasi cele bune si frumoase stranse la adresa altora, meditand in acelasi timp la cateva citate celebre ce au rostul de a ne ghida in acest proiect:

“Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.”   – Evanghelia dupa Matei, cap 7

“Eu pot să număr pe degete prietenii pe care-i am, dar cu ei vorbesc ca şi cum aş vorbi cu mine. Iar cu lumea, în general, ce rost are să stai de vorbă dacă nu spui ce gândeşti?”   – Ileana Vulpescu, Arta Conversatiei

“E atâta rutină şi atât de puţin adevăr, dar pentru adevărul acesta puţin şi rar merită să trăim.”   – Ileana Vulpescu, Arta Conversatiei

“Toată viaţa noastră nu facem altceva decât să interpretăm cuvinte. Noi pe ale altora, alţii pe-ale noastre. Şi cum să nu te gândeşti la ele, cum să-ţi fie indiferente, când urmele lor sunt de neşters?”     – Ileana Vulpescu, Arta Conversatiei

“O faptă rea se-ndreaptă printr-o faptă bună, o vorbă rea nu se îndreaptă prin nimic.”  – Ileana Vulpescu, Arta Conversatiei

“Dacă taci atunci cand ar trebui să vorbeşti, să ştii că eşti fricos.”           – Abraham Lincoln

“Vieţile noastre se încheie în ziua când rămânem tăcuţi în privinţa lucrurilor care contează.”           – Martin Luther King Jr.

M-au intrebat cativa prieteni de ce nu am mai scris pe blog in ultimul timp. Si m-am intrebat si eu: chiar asa, de ce nu am mai scris??

Am observat ca in cazul meu, procesul scrierii incepe doar dupa perioade tumultoase. Cand mi-e bine, cand apele sunt linistite si totul e clar, nu am ce scrie. Scriu doar dupa ce am trecut prin furtuna, cand experienta e proaspata si doar daca zguduitura a fost suficient de relevanta. Altfel e plictisitor sa ma exprim… nu am ce spune. Totul e banal.

Si astfel, explicand-ma, nu am mai scris in ultimele luni pentru ca mi-a fost bine, mi-a fost lin, m-am bucurat cat am putut de mult. Insa nu aveti grija, voi reincepe cat de curand sa scriu din nou, caci sunt pe punctul de a finaliza inca o experienta a iesirii dintr-un uragan datator de revelatii. Sunt in proces de asimilare a unei noi lectii de viata, si… mai e putin. Acum invat mersul pe bicicleta, fiindca pe asta il ratasem 🙂 imediat dupa ce se vor rari cazaturile si cicatricile se vor estompa, hop si eu cu noi ziceri!

Pe curand asadar…

 

Tacere sau cuvinte?

Am scris acum cateva luni ca viata mea are doua capitole: inainte si dupa Peru. Au trecut 9 luni de la intoarcerea din Peru si ceea ce am exprimat atunci a ramas actual :-). Una dintre multele consecinte ale schimbarii perceptiilor mele e aceea ca nu mai simt nevoia sa ma exprim atat de mult prin cuvinte vorbite (chiar si la scris apelez mai rar). Savurez din ce in ce mai tare tacerile vii.

Noua mea apucatura nu imi aduce prea multe beneficii sociale, caci sunt perceputa ca fiind lipsita de vointa, de initiativa, de opinii personale, ca as avea o personalitate stearsa… Doar ca in lumea tacerii mele eu savurez noi descoperiri. Am observat ca tacerile imi refac energia, si energia refacuta indreptata catre studierea atenta a mediului imi releva detalii pe care inainte nu le observam. Devin asadar un atent observator empatic. Am mai observat cum tacerea m-a ajutat in timp sa ma conectez mai bine la starile celorlalti, ii simt pur si simplu, dincolo de cuvinte sau mimica. Am descoperit ca tacerea este vie, are forta, are putere si poate fi extrem de adanca, de profunda. E mai simplu sa vorbesti, dar e un act de curaj sa te lansezi si sa perseverezi in tacere. Si am mai descoperit ca aceasta tacere vie este un excelent profesor! Imi releva ascunzisuri ale mele de care nu eram constienta pana acum…

Traim intr-o lume plina de zgomot, multi dintre noi suntem nesiguri si zgomotul e drogul ce ne abate atentia de la abisurile noastre. Sa taci si sa accepti tacerea inseamna sa intelegi, sa dai jos mastile si sa traiesti in adevar, acceptand si consecintele. Inseamna sa devii constient ca prin tacere, umpli aerul si spatiul de vibratie, a ta, personala. Inseamna ca in continuare creezi prezentul, insa in mod constient si cu participarea ta benevola. Asadar, voi face loc acum tacerii…

Imi iubesc greselile…

Da, le iubesc tare. Intreaga mea viata s-a construit pe greseli. Sunt cea care sunt pentru ca am avut norocul sa fac niste greseli extraordinare!

A trebuit sa imi prind degetul  la usa ca sa inteleg legile fizicii si nevoia de a fi atenta pe unde imi las degetele. A trebuit sa imi pierd cea mai buna prietena ca sa inteleg valoarea prieteniei si a relatiilor umane. A trebuit sa lupt pana la epuizare, de una singura, ca sa inteleg ca ajutorul e pretutindeni si tot ceea ce trebuie sa fac este sa cer. A trebuit sa fiu respinsa la un concurs de muzica pentru a intelege puterea exercitiului si a perseverentei.

Nu stiam ca portofelul se poarta cu grija pe strada, pana nu am fost furata. Nu stiam ca vorbele au o putere enorma, pana cand nu am primit vorbe grele. Nu stiam ce forta are iertarea, pana cand nu am fost iertata sincer. De catre mine 🙂 in principal. Nu stiam cat de multi prieteni am, pana cand nu m-am imprietenit eu cu mine.

Nu stiam ce bine se mananca simplu si natural, pana nu m-am imbolnavit. Nu stiam ce forta zace in mine, pana nu am ajuns pe fundul prapastiei. Nu stiam ce minunat e sa ai un animal de casa, pana nu am fost nevoita sa pastrez unul.

A trebuit sa imi exersez orgoliul ca sa aflu ca bunatatea conteaza mai mult. A trebuit sa imi manifest puterea de a alege, fiind blamata pentru asta, dar asa mi-am cunoscut libertatea. A trebuit sa sufar gandindu-ma la parerea altora despre mine, doar ca sa aflu ca in primul rand conteaza parerea mea si a celor pe care ii apreciez si respect.

A trebuit sa imi pierd toti banii ca sa invat sa investesc la bursa. A trebuit sa am o mare inundatie ca sa descopar ce vecini minunati am! A trebuit sa ma cert zdravan cu anumite persoane, ca sa devenim prieteni adevarati. A trebuit sa pierd ca sa inteleg ca de fapt am totul. A trebuit sa nu obtin ceea ce doream, ca sa inteleg ca altceva mare statea dupa colt. A trebuit sa nu pot dormi ca sa apreciez valoarea unui somn bun. A trebuit sa-mi complic viata ca sa inteleg, in sfarsit, miracolul simplitatii.

Natura ne arata ca asa evoluam, doar din confruntarea cu greselile. Fiecare greseala e o treapta pe care mai urcam un pas, daca suntem constienti de rolul lor. A face sau a nu face o greseala? 

Ma bucur sa afirm acum ca da, stiu ca pana la sfarsitul vietii mele voi face inca mii de greseli. Si asta este garantia ca voi avea o viata bogata, implinita, colorata, amuzanta. O viata de care sa-mi amintesc cu drag 🙂

Ajutati-o pe Maria Eva!

La nici 4 anisori (i-a implinit pe 27 ianuarie), Eva Maria a fost diagnosticata cu Leucemie Acuta Limfoblastica tip L1. Diagnosticul a venit ca un trasnet. Odata cu internarea la Spitalul Fundeni.
In vederea urmarii unui tratament intr-o clinica specializata din strainatate, tratament ce se desfasoara in mai multe etape, suma necesara spitalizarii este de 60.000 de euro, bani de care familia nu dispune.
Sa ne adunam bunatatea, sa ne adunam generozitatea si s-o ajutam pe Eva Maria sa-si traiasca copilaria!

http://www.mariaeva.ro/