Feeds:
Posts
Comments

M-am intrebat mult in ultimul timp care e scopul pentru care am venit pe aceasta lume. Nu mai am nici o indoiala ca fiecare dintre noi a venit aici cu un scop unic, cu un rol precis, nimic nefiind lasat la intamplare. Scopul, fie el mic sau mare, modest sau de avengura, e un scop esential. Si cred ca in ochii divinitatii are aceeasi importanta… comparativ cu importanta pe care o atribuie ochii nostri ce se zbat in dualitate, categorisire si etichetare.

Durerea din relatiile noastre, durerea din noi, ambiguitatea, ratacirea si superficialitatea nu ar mai exista daca fiecare dintre noi ne-am intreba care e scopul pentru care am venit aici. Cu modestie indraznesc sa afirm ca eu cred ca am aflat de ce anume am venit pe aceasta lume…  sau cel putin sunt foarte aproape. De ce spun asta? Pentru ca procesul aflarii scopului a fost foarte simplu, natural, usor… daca as fi stiut asta acum mai multi ani, m-as fi intrebat mai demult 🙂 Dar atunci nu ma interesa scopul vietii mele, ci ma interesa sa ating niste obiective stabilite cu ambitie si incredere de catre egoul meu.

Pentru mine, procesul aflarii scopului a fost debusolant de simplu. Totul a constat in a pune intrebarea potrivita. “De ce am venit aici?” si in liniste, cu simplitate, raspunsurile au venit. Cateodata raspunsul e revelatie, altadata e un telefon care suna, o persoana ce-ti vorbeste sau un email ce soseste exact in acel moment. Pentru mine a fost o insiruire de asemenea intamplari, toate concentrate intr-o perioada scurta de timp.

Insa totdeauna un raspuns vine. Caci nici o intrebare nu ramane neraspunsa. Totul consta asadar in a ne intreba. Si totusi, daca e atat de simplu, de ce nu ne intrebam cu totii? Pentru ca probabil, asa cum spun multi mari invatati, ne e teama de raspuns… Am putea sa aflam cat de “mari” suntem! Pentru ca ne sperie propria noastra divinitate. Pentru ca ne sperie ceea ce am putea deveni.

Va doresc o saptamana luminoasa si mai multa apropiere de ceea ce am putea deveni fiecare dintre noi!

Advertisements

Simply watch…

http://www.youtube.com/user/TEDtalksDirector#p/u/1/AsSd2nmoKNA

Traim intre lumi, asa spune Gregg Braden. Traim intr-o aparenta separatie. Probabil ca foarte multi cred ca planul material este cel concret, cel real, iar planul imaterial este altul… daca el exista, bineinteles. Acest plan imaterial – ce tine de spirit – este numit plan spiritual. Iar termenul “spiritualitate” a devenit din ce in ce mai uzitat.

M-am trezit intrebandu-ma ce inseamna de fapt spiritualitatea, ce inseamna sa traiesti in mod spiritual si de ce noi oamenii, percepem atatea conotatii decurgand din acest simplu cuvant?

Sunt atrasa in mod constient de aceasta “lume spirituala” de cel putin 12 ani. In realitate, amintindu-mi cum, copil fiind, ascultam cu sufletul la gura povesti ale batranilor despre spirite, strigoi si alte fantome aparute pe dealurile din jurul blocurilor, am inteles ca aceasta lume ma fascina inca de copil. Si eu mai cred ca legatura fiecarui om cu lumea spiritului exista dintotdeauna, insa e constientizata de fiecare in grade  diferite.

Intelesurile pe care eu le-am dat spiritualitatii au variat, dupa cum gradul meu de cunoastere si constientizare a evoluat, si dupa cum experientele mele s-au imbogatit. A fost o prima etapa cand ma fascinau povestile de pe alte taramuri. Apoi a venit vremea in care am inceput sa caut activ informatii despre fenomene inexplicabile. Apoi, am incercat sa inteleg in mod stiintific ce se intampla si am ajuns la marii autori ce ne-au revelat aceasta lume spirituala. Mai tarziu, dupa ani de detalii, am realizat ca ma indreptam catre simplitate, si lucrurile se clarificau incet, incet. Clarificarea era insotita de liniste, de acceptare, de recunoastere a fortei interioare si de bucurie. Toate in grade diferite. Cu cat gradul meu de intelegere a specificului acestei “lumi” crestea, cu atat mai multa liniste primeam. Iar pe fondul linistii si claritatii, deciziile mele erau altele, consecintele acestor decizii erau mai clare, si vedeam de fapt cum viata mea se schimba.

Si asa am ajuns sa imi pun intrebari nu despre ce este spiritualitatea, ci despre utilitatea ei (daca ma pot exprima asa) in viata noastra. Care este rolul acestei lumi, acestui plan in viata mea? La ce ma ajuta?

Am crescut intr-o familie credincioasa si eram dusa saptamanal la biserica in perioada copilariei. Dar nu simteam nimic, nu intelegeam nimic. Stiam mental ca e bine sa crezi, ca e bine sa te rogi, ca… etc… dar cu mine nu rezonau deloc aceste concepte. Pe la 7 ani am inceput sa constientizez ca pot face alegeri si am refuzat sa mai merg la biserica, spre supararea si tristetea profunda a mamei mele. Iar mai tarziu am inteles si de ce anume nu rezonau acele concepte cu mine: eu reprezentam o alta generatie, ma nascusem intr-o perioada in care eram invatati ca totul de bazeaza pe mintea noastra, pe logica, pe cauza si efect. Intreg sistemul de invatamant lucra cu creierele noastre doar, neimplicandu-ne emotiile, inima, sentimentele. Creierul era supradezvoltat in comparatie cu emotionalul, si astfel nu puteam primi anumite informatii despre aceasta lume spirituala decat prin creier si logica.

Si am continuat sa caut informatii, sa inteleg, bineinteles folosindu-mi creierul si logica. Am fost extrem de fericita sa gasesc scrieri ale unor mari oameni de stiinta care, folosind calea deductiei logice, au demonstrat existenta planului spiritual si a fortelor spirituale. Einstein, Plank, si contemporanii Peter Russell, Gregg Braden, Nassim Haramein… probabil ca sunt inca multi altii… toti au ajuns in acelasi punct, la aceeasi explicatie, precum marii mistici au transmis dintotdeauna. Si anume ca planul spiritual, divin (numiti-l cum doriti) este primordial si el creeaza tot ceea ce noi numit plan fizic. Iar acesti oameni mari au dovedit-o!!!

Si astfel mi-am raspuns la intrebarea referitoare la “utilitatea” spiritualitatii in viata mea :-). Am inteles ca era un nonsens sa ma intreb astfel. Chestiunea se punea cu totul diferit. Spiritual traim cu totii, caci traim “in spirit”. Avem un suflet, un spirit creator, care ne creeaza vietile indiferent daca noi suntem constienti de asta sau nu. Problema acum este de constientizare. Am inteles ca este esential sa constientizez, sa cunosc si sa inteleg legile dupa care spiritul creeaza planul fizic, astfel incat viata mea sa fie o succesiune clara de rezultate dorite, asteptate, la niste actiuni gandite bine si intelese pe deplin. Mai simplu zis, intelegand legile dupa care spiritul meu creeaza viata mea, am puterea sa imi creez viata asa cum doresc eu, si nu sa asist ca un spectator la o succesiune de intamplari mai fericite sau mai dureroase, dupa caz.

Aceasta mare descoperire pentru mine a fost eliberatoare! Continuand acum “studiul” cu intelegerea acestor legi spirituale, am invatat de la marii autori cat de importante sunt emotiile in viata noastra, ele avand rolul de “decodor”, si ce important e sa le ascultam si sa incercam sa le descifram mesajul inainte de a reactiona pur si simplu. Emotiile ne-au fost date ca ajutor in lumea fizica, ele sunt “porumbeii calatori” ai lumii spiritului catre planul nostru fizic. Spiritul nostru ne vorbeste prin emotii.

Apoi am mai invatat cat de important e sa-mi ascult vocea interioara, caci ea nu minte niciodata. Si am mai invatat ca aceasta voce ne vorbeste doar in liniste. Doar dupa ce le-ai spus emotiilor: “inteleg ca ati venit sa-mi transmiteti un mesaj, si va voi asculta. Dar pentru a ma asigura ca voi intelege mai bine mesajul vostru, faceti un pic de liniste va rog, ca sa ma ascult mai intai pe mine”. Si astfel, lucrand cu emotiile si cu vocea interioara, pot avea acces la mari si simple adevaruri, iar deciziile mele in urma acestei cunoasteri si intelegeri sunt… pur si simplu altele.

Am mai invatat ce e aceea rugaciune, si ce nu intelegeam eu cand eram copil. Pentru cei mai batrani ca mine, pentru cei norocosi sa fi inteles in mod simplu aceasta lume a spiritului, fara un slalom de ani de zile prin lumea stiintifica, rugaciunea e un mod de conectare la sursa divina, la spirit. Iar aceasta conectare se face cu imensa bucurie, precum intalnirea mult asteptata cu cel mai bun prieten. Eu am inteles ca rugaciunea adevarata este imensa bucurie si atat, abia dupa ce m-am reconectat cu natura (adica dupa ce am cumparat pamant si am construit o casa :-)). Rugaciunea este conectare, indiferent cum o faci. Privind un copac, un apus de soare, animalul preferat sau pe cineva drag cum doarme, ori spunand si simtind o rugaciune in gand. Conectare.

Voi continua cu bucurie sa dezvalui si alte revelatii si intelesuri…

In cautarea mea

Tocmai m-am intors din Peru. O calatorie de destin cu durata de 22 de zile. O calatorie mult asteptata, dorita. O calatorie cu un scop clar: sa ma gasesc pe mine, sa ma cunosc, accept si sa ma aduc inapoi in claritate.

Scopul a fost atins. Se face o luna de la intoarcerea mea si iata, cele dobandite acolo se pastreaza. De fapt ma intreb daca am dobandit ceva, sau mai degraba am inlaturat balast?

A trebuit sa strabat 15.000 km pentru a intelege niste adevaruri esentiale, de o simplitate frapanta:

– viata este un dar extraordinar si ce pot face eu cel mai bine cu acest dar este sa ma bucur, sa ma bucur, sa ma bucur. Zilnic.

– lucrurile sunt fooooarte simple. Enervant de simple. Simplitatea, linistea si bucuria merg laolalta.

– increderea – in mine, in ceilalti, in tot – e un ingredient esential pentru a trai autentic

– gandurile au o forta extraordinara, ele imi creeaza realitatea. Am invatat asadar sa fiu atenta la ce gandesc, caci absolut fiecare gand e creator.

– calea catre o lume “mai buna” e data de combinatia:  incredere + controlul gandurilor

– totul are un sens, si chiar daca nu il inteleg intotdeauna, simplul fapt ca stiu ca totul are un sens profund ma face sa pot accepta totul. Acceptarea inlatura durerea. Acceptarea nu inseamna ca nu am opinii sau reactii. Ci ca reactiile si opiniile mele devin autentice abia acum, dupa ce am invatat sa accept totul.

– adevarata libertate e cea interioara. Simt o bucurie imensa in fiecare dimineata, la trezire, cand constientizez aceasta libertate interioara de a ma simti exact asa cum vreau in ziua ce incepe, in ciuda aparentelor lipsiri de libertate specifice lumii in care traim.

– suntem toti legati unul de altul. Adevaratul respect pentru ceilalti l-am simtit abia cand am constientizat aceasta legare a noastra. Adevaratul respect fata de ceilalti e de fapt respectul pentru viata. Nu este neaparat cel manifestat exterior, cat cel pe care il simt ca facand parte din ADN-ul meu.

– nu trebuie sa fac nimic, nu trebuie sa mai dovedesc nimic. Trebuie doar sa fiu, sa exist. Asta m-au invatat muntii din Peru. Sa exist, constienta de forta mea interioara.

– sa ne respectam batranii, sursa nepretuita de intelepciune. Si sa iubim animalele, ele fiind acelea ce ne pot invata foarte usor ce e iubirea neconditionata.

A fost o calatorie minunata pentru care sunt recunoscatoare celor ce m-au ajutat sa ajung acolo, celor cu care am fost acolo, prietenilor pe care cu bucurie i-am descoperit in calatorie. Cuvintele nu pot descrie esenta celor traite, si de aceea frazele mele sunt scurte si simple.

Lucrurile sunt simple. Toate. Ca acest moment al vietii mele, calatoria extraordinara in Peru. Filmul vietii mele, privit in perspectiva temporala, are acum doua bucati: inainte de Peru si dupa Peru. 

Va urma

Take it easy. Nimic nu e imuabil, nici macar moartea. Totul e in continua schimbare. E doar o chestiune de timp urmatoarea oprire, in urmatoarea gara.

Relax. Lucrurile sunt personale – da, chiar toate – dar nu in sensul crezut de tine. Suntem atat de incepatori cu totii in lumea “civilizatiei”, incat ceea ce oamenii fac nu reprezinta un “atac” voit sau nu la adresa noastra. Oamenii fac lucruri gandindu-se la ei, nu la tine 🙂 si asta chiar nu este de blamat. Daca ceva te deranjeaza, te poti disocia de acel ceva. Dar sa lupti impotriva… pur si simplu nu merita. Energia ta e mai importanta decat orice altceva, si decizia de a-ti canaliza energia pe un scop sau altul iti apartine. Asadar relaxeaza-te si nu lua nimic personal  (la adresa persoanei tale), cand de fapt la baza gesturilor stau motivatia si ego-ul altei persoane 🙂

Ma fascineaza Cuvantul. Pentru ca el creeaza, asa cum se spune in Biblie (la inceput a fost Cuvantul). Cuvantul este un dar imens ce ni s-a oferit de catre divinitate ca sa ne ajute sa cream… e divinul din noi… dar din pacate este darul pe care il folosim in cel mai inconstient si iresponsabil mod. Un manager poate schimba 99% din starea de fapt daca devine constient de cuvintele pe care le foloseste si de tonalitatea si ritmicitatea cu care le foloseste. A, sa nu uit: absenta cuvantului e tot o forma de cuvant.

Pe oameni nu ii poti schimba. Poti doar spera sa fii indeajuns de intelept ca sa ii citesti mai profund decat ar face-o altii si mai repede decat ar face-o altii. Asadar ceea ce poti face e sa iti ascuti foarte bine instinctele si mirosul. Restul … e decizie ulterioara descoperirii.

Ca-ti place sau nu de cineva la serviciu? Ce importanta are? Rareori antipatiile sunt foarte acute si atat de dureroase… In general oamenii inteligenti se tolereaza pentru ca au capacitatea de a gasi macar un lucru pe care sa il admire la celalalt. Sau daca acest lucru (unic liant) nu exista, simpla intentie zilnica de a face compromisuri si de a te purta cu respect sunt lucruri laudabile si deci de tolerat. Da, a face compromisuri e un lucru laudabil, caci arata inteligenta de a fi suplu in manevrarea relatiilor cu ceilalti, in timp ce lipsa supletii, a elasticitatii (adica orgoliul nemasurat, incapatanarea) le privesc ca pe defecte demne de mila …

Cei mai buni lianti ai unei echipe sunt: o baza comuna de valori si atitudini bazate pe respect.

Cel mai tare (la interviurile de angajare) ma feresc de demagogi. Prefer un om imperfect de sincer decat o perfectiune calculata, rece si demagoga.

Apreciez enorm simplitatea si calmul intelept, calitati pe care evident sper sa le capat si eu intr-o zi.

Increderea in sine este un concept de o fragilitate si importanta imense. Precum sarea in bucate. Prea putina duce la trairea vietii fara “gust”, prea multa determina senzatia de voma sau genereaza boli cardiovasculare.

Jobul, responsabilitatea, puterea, managementul… sunt parti de viata. De ce ne tot straduim sa nu fim noi in aceste parti de viata? de ce ni se tot spune (si culmea, ajungem sa credem) ca trebuie sa fim altfel? sa purtam masti de manager, masti de responsabil?? e un act de mare putere sa iti doresti sa te cunosti, si un act de si mai mare forta sa alegi sa traiesti in conformitate cu descoperirea propriei tale individualitati.

A fi manager nu e atat de complicat. Noi avem darul de a complica lucrurile. A fi manager inseamna sa te asiguri ca oamenii au tot ce le trebuie (resurse fizice, claritate a mintii, echilibru emotional) pentru a merge intr-o directie anume. Adica faci mult pampering cu oamenii tai (ce care merita :-)) si negociezi cu alti oameni pentru resurse. Traim intr-o societate condusa de aparenta limitare a resurselor, iar in management lucrurile nu sunt diferite.

Separarea vietii personale de viata profesionala e cea mai mare tampenie (a se citi “bullshit”) pe care o aud de ani de zile. Suntem oameni si ne purtam prin lume, indiferent ca intram in baia proprie sau la birou. Evident ca autocontrolul e mai mare in anumite contexte, dar se schimba esenta??

Un alt concept gresit inteles in management este chiar conceptul de “intelegere”. Vad manageri frustrati ca nu sunt intelesi de echipa cat le e de greu sa isi faca jobul (de parca cineva i-a pus cu forta acolo) si angajati frustrati ca nu sunt intelesi de manageri. Nu cumva aceste plangeri ale lipsei de intelegere arata lasitatea asumarii?? In loc sa tot asteptam sa fim intelesi, propun sa schimbam energia asteptarii cu energia actiunii. Sa facem lucruri in mod consecvent care sa atraga respectul si admiratia.

Nu stiu ce inseamna un manager bun. Dar stiu ca un manager are rezultate bune atunci cand are rezultate fara a-si vinde sufletul si cand nu calca pe sufletele celorlalti, ci din contra, le creeaza mediul propice de a inflori. Totul e o gradina.

Orice gradina trece prin diverse anotimpuri. Si oricat de mare ar fi priceperea gradinarului, procesul fotosintezei este ceva divin, inexplicabil si in afara oricarui control al gradinarului.

De ce ma fascineaza managementul dar nu il transform in obsesie? fiindca pentru mine este doar o alta fateta a vietii, capabila de a genera multa cunoastere si revelatie.

In jurul meu aud zilnic minciuni de la cei care cred ca m-au facut si de data asta! Unii, toleranti si simpatici, le numesc “abilitati exceptionale de improvizatie”…. eu le salut detasarea, intelepciunea, diplomatia si toleranta… dar prefer sa raman deocamdata, pentru cateva paragrafe, pe baricada soft-moralistilor 🙂

Ma intereseaza mai putin sa ii pun la zid pe cei care mint, cat ma intereseaza sa analizez in cazul fiecaruia, cauzele minciunii. Si de cele mai multe ori, am observat, cauza e simpla: frica, teama ce are ca radacini increderea profunda ca NU POTI sa iti asumi consecintele trairii in adevar. Ca esti neputincios si mic.

Sa fie oare nevoia de confort acolo? E adevarat, putini sunt cei care isi zdruncina barca de bunavoie, dar in mod intelept (caci si o zdruncinare continua si haotica seamana a sindrom de hiperactivitate). Putini sunt cei care vad progres in acest proces de auto-zguduire. Cei mai multi se lasa, cu mare greutate insa, zguduiti de conjuncturi, oameni, situatii, crize si alte asemenea intamplari. In acest proces de martor la evenimente, este evidenta nevoia de pastrare a status-quo-ului, de lupta disperata de a pastra confortul aparent. Si astfel apar si minciunile, simple incercari de conservare, consecinta directa a fricii.

Ce e interesant cu adevarat acum, in acest moment al procesului, e conotatia pe care partile implicate o atribuie minciunii: moralistul privitor o vede dur si sec, catalogand-o cu acest cuvant neplacut si scarbos (minciuna), dar cel ce o comite o considera probabil o incercare disperata dar justificata, in plus… intr-un sirag de eforturi de supravietuire. Cel ce o comite are oricum o imensa toleranta fata de el insusi, fiindca asa e natura umana: ne iubim si ne toleram pe noi infinit, in timp ce ii catalogam pe altii.  Probabil ca vorbirea in limbi straine s-a inventat atunci cand moralistul l-a acuzat pentru prima oara pe saracul mincinos supravietuitor… de comiterea minciunii.  Caci mincinosul, atata timp cat nu se vede mincinos, ci un indreptatit sa isi salveze soarta, nu intelege de ce i se atribuie acest calificativ.

Si atunci la ce bun sa tot acuzam? Cum eu sunt o persoana pragmatica, scriu un eseu cu un scop. Si scopul nu e acela de a divaga pe net in mod steril pe teme vechi de secole, ci de a gasi varianta cea mai inteleapta de a reactiona la fricile oamenilor ce devin mincinosi fara sa isi dea seama macar.

De ce sa acuzam asadar? Dar ce alta atitudine sa punem in loc? Sa raspundem cu o intrebare: “De ce te aperi asa? De ce ti-e teama? si alte “de ce-uri”? Din pacate, rezolvarea tine intotdeauna de 2, ca la tango. Ce putem noi sa facem este sa il constientizam pe “mincinos” ca exista in el niste frici ce ii scot la iveala comportamente cu ceva consecinte nedorite, in timp ce analiza sau meditatia pe tema fricilor interioare apartine doar lui, mincinosului. Si cum natura umana e diversa, unii pot si altii nu pot. Simplu. Daca vreti pot sa si complic 🙂 introducand coordonata timp: unii nu pot acum si e posibil sa poata mai incolo! Dar aici nu mai avem garantii… suntem in zona lui “probabil”.

Cum ramane insa cu minciunile nerostite? cele adanc scrise in ADN-ul nostru? Pai… bucurosi le-om duce toate, nu? Oricum lucrurile au devenit complicate de cand cuvantul ADEVAR a tot fost pronuntat. Am aflat si eu ca exista Adevar, adevarul unic si care nu poate fi pus la indoiala, in timp ce marea majoritate a noastra considera adevarul ca pe acea fateta pur subiectiva a realitatii. Cred ca aici e cheia: atata timp cat percepem Adevarul nu asa cum e el in mod real, ci ca pe propria noastra reflexie a realitatii, atunci si putem cataloga drept mincinosi pe cei din jur. Dar mai cred ca intelegerea profunda a sensului cuvantului ADEVAR ne duce la corecta intelegere a lumii, care presupune analiza dar mai ales acceptarea celor din jur cu grade diferite de toleranta (nu pledez niciodata pentru toleranta totala caci nu conduce la progres). Tocmai au trecut sarbatorile de paste, si momentul e bun pentru analiza Adevarului. Stim ca cineva a spus ca este “calea, adevarul si viata”. Cred ca relevanta autentica a cuvantului adevar aici este. Si nu poate fi inteleasa aceasta conotatie doar cu mintea.

Iar restul, cum aplicam in mod concret si in viata de zi cu zi spiritualitatea, cum ne ajutam de ea ca sa traim mai armonios, e un frumos exercitiu de intelegere si toleranta. Va doresc asadar perceptii curate si in adevar!

Intrebarea asta m-a urmarit inca de cand l-am gasit pe Smiley, motanul meu.

E o intreaga istorie aici… Eu nu suportam pisicile, dar imi placeau cainii, si acest cliseu mi l-am tot repetat inca din copilarie, ca ajunsesem sa il cred. Stiti probabil acele jocuri stupide cand, copil fiind, spui ce floare iti place, ce animal iti  place, film, prajitura, anotimp si alte relativ-stupizenii din astea… ei bine, cum in aceasta intrecere intre copii conta mai putin ce iti placea si conta mai tare cine e mai sigur pe el, cine raspunde ferm, repede, ca o lovitura precisa de bisturiu… ei bine, am invatat si eu ca si altii, sa imi memorez raspunsurile ca sa ma pot fali data vitoare, cand acest joc se va fi jucat in alt grup de copii…

Asa ca mi-am conditionat creierul sa creada ca nu imi plac pisicile dar ca imi plac cainii. Si anii au trecut… iar ideea a devenit fixa, radacinile ei au crescut atata ca realmente nu suportam pisicile. Si cu cat mai mult crestea repulsia fata de feline, cu atata crestea dragostea mea fata de caini… facusem upgrade al pasiunii mele si deja cumparam saci de mancare pentru cainele blocului, Mazga, un caine negru si batran si aproape orb. Ba mai mult, cautam pe net cabinete veterinare si ii intrebam daca se poate vindeca la caine cataracta. Si faceam planuri… si realizand ca nu pot merge la operatie cu un caine jegos, cautam si saloane de infrumusetare pentru caini, sperand ca cineva sa ii faca o baie buna, poate singura lui baie din aceasta viata, inainte de a-l aseza pe bietul animal pe masa de operatie.

Noroc ca un veterinar mi-a spus ca e prea batran pentru operatie, caci altfel continuam cu delirul dog-beauty… am fost chiar trista o saptamana… ori ca mi-a murit proiectul, ori ca nu l-am putut realmente ajuta…. of of of. Ciudata e introspectia asta, daca insisti chiar te duce la adevar 🙂

Trebuie ca mi se deschisesera mie niste canale catre lumea animalelor, caci in aceste momente a aparut Smiley.  Mic, jegos, cu infectie la ochi, zburlit si tipand din gura de sarpe, zgaria cu labutzele suprioare zidul unui magazin, in timp ce statea ca un om pe labele posterioare… dar capul era dat pe spate, catre trecatori, de parca mica pramatie stia exact ce cauta… un ocrotitor… si in acea postura a lui Smiley, ies eu din masina proaspat parcata. Cobor si nu doar ca il aud, dar il si vad. Face Smiley eye contact cu mine si gata! am stiut ca era acolo pentru mine, ma cauta. Urla chiar, probabil ca sa evite orice ratare.

L-am luat urgent avand in minte un singur gand clar: trebuie sa il salvez. In urmatoarea jumatate de ora eficienta mea nativa isi arata roadele: avea cos de plastic, prosop nou, picaturi de ochi frantuzesti de 50 RON sticluta de 3 mg, confirmare de sex (doctorul cel simpatic mi-a spus ca e fetita si ca are intre 1 si 2 luni… s-a dovedit a fi baiat totusi, cand timpul trecuse si dovezile devenisera mult prea evidente!) si mancare pentru copii-pisoi (lapte special + crochete si mai speciale).

In capul meu misiunea de salvare era foarte simpla: vindecat, hranit si gasit apoi stapani. Ce a urmat??? episodul urmator 🙂